Eu...si o frunza...

O poteca goala. O carare cu amintiri. Nu numai eu sunt trista. Frunzele isi plang durerea strivite de indiferenta. Sub fiecare e o poveste. Toamna o scrie. De ce e asa greu sa ramana acolo mereu verzi? Nimeni nu le'ar mai sti povestea daca ar fi mereu la fel. Dar nimeni nu o stie nici acum, cand sunt pe jos. Nimeni nu le baga in seama. Poate ca au cazut doar ca sa zboare pana pe pamant.

E frumos sa zbori, chiar si spre moarte. Eu nu pot face asta. Imi trimit visele sa o faca. Ele pot. Imi aduc fiecare poveste pe care vreau sa o stiu. Azi am vazut o frunza din care mai ramasesera doar nervurile. Am luat'o in mana. Nervurile ei imi trasau urmele venelor. Simteam pulsul crescand. Mana imi tremura. Am scapat'o si am pierdut'o ca pe un fulg ce in mana'l pierzi cand s'a topit. Imi era frica sa o ridic din nou. Vantul o purta in nestire, ca si pe mine.

O urmam, nu era nimeni pe strada. Frunzele paseau parca grabite sa nu intarzie la vreo intalnire. Era o lume a lor. Curios ca nu m'am gandit pana acum...credeam ca sunt moarte.

Numai ea, frunza cu nervuri nu putea zbura. Se tara pe cimentul rece. O urmaream. Simteam cum se zguduie pamantul sub pasii ei. Pulsa. Dar era uscata. Vantul se oprise. Frunza se oprise si ea din fuga nebuna. Zacea singura pe o pata de pamant. M'am pus si eu langa ea. Eram singuri. Ea'si plangea verdele, eu imi plangeam non-existenta cromatica, visam la un albastru pierdut si tot ce vedeam era doar un cer innegurat.

Nu mai simteam frigul ce ma patrundea. O durere palida ma nelinistea. Ochii ii tineam inchisi. Aveam bratele intinse. Asteptam ceva...sau pe cineva. De ce nu venea? Simteam cum pulsul imi scade, iar langa mine frunza pulsa salbatic un nimic ce ma zdruncina. Urletul ei tacut imi intra in vene facandu'ma si pe mine sa simt unda de speranta.

O mangaiere imi cazu pe mana. Am deschis ochii. O frunza verde zacea plina de viata in palma mea, m'am luminat deodata. Dar langa, frunza uscata astepta viata. Se potriveau ca o pictura intrun tablou. Atunci vantul mi le'a smuls din mana. Zburau impreuna spre cer. Dar ce cer!…unde fugisera norii? Poate au disparut odata cu lipsa visului meu. Acum nu'mi mai lipsea. Era acolo. Albastrul cerului imi picura in suflet. Sa fi fost o iluzie? In doar cateva minute incepuse ploaia. O ploaie albastra.

M'am intristat, dar sufletul nu. Ce e sufletul? De ce nu e de acord cu mine? Daca l'as prinde l'as strivi in pumn. Simteam ca graviteaza in jurul meu. Ameteam. Cand credeam ca l-am prins fugea in alta parte. Ma invarteam precum frunzele prinse in rafale de vant. Sufletul ma invinsese, eram epuizata si nu mai vedeam clar.

M'am prabusit. Langa mine jos,zacea fara viata frunza cu nervuri. Mi'a soptit ceva.

Mi'a zis sa ma ridic,sa merg inainte,ca undeva este un cer albastru doar pentru mine...