Completely (in)Complete

For my heart

it's enough your cest,

for your liberty

I will gave you my wings.

From my mouth,

will reach the sky

what was asleep

in your heart...

Zambet fugar

Iubesc la fel de mult cât urăsc
Trăiesc ca și cum aș muri
 Zâmbesc la fel cum plâng
 Și dorm cum mă trezesc.

Trăiesc pentru fiecare moment
Și mor pentru fiecare zi.
Îmi amintesc doar clipele uitate
Și aud tăcerea din pustiu.

Vorbesc când știu să tac
Simt când am sufletul gol,
Obosesc când nu știu ce să fac
Și plec când ar trebui să mă întorc.

Nu există "A fost odată ca niciodată"
Și nici "Au trăit fericiți până la adânci batrâneți"...
Doar dacă noi nu facem să fie adevarat
În care fiecare destin este al nostru.

Am nevoie doar de câteva fețe zâmbitoare
Cu agonia de viață setată pe ele
Și asta, în toată simplicitatea
Este tot ce am nevoie, ca să trăiesc...

Doar atât, un zâmbet mic
Pe fața ta aș vrea să vad,
Un strop de viața să îmi arați
Ca sa încep să trăiesc din nou...

Paşi în timp

Hai să ne gândim că nu există oameni răi. Să ne convingem de lucrul acesta, de fapt. Dar la ce bun dacă ei există şi ne afectează viaţa într'un fel sau altul?

Fiecare din noi ne îndreptăm paşii pe diferite poteci ale vieţii dar cel mai bine ne simţim protejaţi în coconul nostru de fluture regal. Oamenii ne spun mereu cum să ne trăim viaţa, ce facem bine, ce facem rău; oameni care ating paradoxul superficialităţii şi platitudinii. Nimeni nu ar trebui să ne înveţe cum să ne'o trăim, fiecare din noi trebuie să ne stabilim un univers numai al nostrum, simplu şi colorat. Îl putem colora în verde, albastru, mov sau îl putem lasa alb şi negru. Şi pentru că viaţa e a noastră şi numai a noastră, nu trebuie să permitem altora să ne definească sau să ne judece. Trebuie să fim noi şi atât.

Şi când ne prăbuşim în noi înşine, ne imaginăm că putem zbura suficient de sus ca Cerul să se sprijine de noi. Însă în spatele cerului senin, nu stă tot timpul Paradisul. Trebuie să întelegem că viaţa e desenată cu suişuri şi coborâşuri. Cădem şi ne ridicăm şi cădem din nou tot mai adânc, dar asta doar ca să avem de unde să ne ridicăm, ca să putem deveni mai puternici. Suntem mici în paşii vieţii, suntem înconjuraţi de toţi şi toate, multe străzi se deschid la picioarele noastre, dar tot singuri trebuie să mergem înainte pentru că ceilalţi se află la capătul străzii. De multe ori, în loc să ne mulţumim cu noi înşine, încercăm să fim altcineva decât suntem sau mai mult decât putem fi. Dar până la urmă rămânem tot noi, singuri cu timpul şi viaţa care trece.

În viaţă trebuie să învăţăm să luăm lucrurile aşa cum sunt, să nu ne mai agităm şi să nu ne limităm doar la propria dimensiune spirituală. Altfel, riscăm să suferim mai mult, dar dacă reuşim să ne eliberăm de constângeri vom găsi un plan paralel în care vom putea zâmbi din nou, capabili să privim în trecut indiferenţi.
Şi timpul? Ar trebui să nu îl mai blestemăm de fiecare dată când ceva merge prost. El e acolo indiferent ce facem. Ar trebui să ne trăim viaţa fără să îl privim...
Pentru că mai avem încă atâtea de făcut...să visăm, să mergem cu paşi mai siguri pe drumul vieţii, să creştem, să îmbătrânim, să iubim...

Nostalgia timpului pierdut

E Noiembrie, rece toamnă.

Eu?

Sunt la fel?

M'am schimbat?

Cine ar putea spune?

E prea mult zgomot acolo, în suflet...


E aceeaşi frunză care rămâne fără viaţă în fiecare toamnă.

Aceeaşi frunză care îmi aminteşte că orice aş vrea să dureze veşnic, se sfârşeşte prea curând...

Sunt aceleaşi picături de ploaie care îmi încântă auzul.

Aceleaşi picături care vor readuce la viaţă acea frunză iar şi iar...

Sunt aceleaşi culori care se sting încet pe străzile singuratice.

Culori care se vor reaprinde din nou cândva, mai vii şi mai frumoase.

Sunt aceiaşi oameni care vor sa pară altfel, dar sunt la fel, sub măşti diferite...


Şi timpul?

E neschimbat...

E acelaşi dintotdeauna.

Nu trece nici repede nici încet,

Trece şi atât.

Nu trebuie pierdut...

Suntem noi cei care putem să îl facem să dureze,

Să facem o secundă indimenticabilă,

Dintr'un minut, un moment special,

Dintr'o oră, o veşnicie...



Iar eu...

Mă opresc o secundă să privesc nostalgic,

Acea ultimă frunză fără viaţă...

Să ascult,

visătoare, simfonia picăturilor de ploaie...

Să respir,

Aerul rece de toamnă plin de amintiri...

M'am schimbat?

Sau sunt la fel ca orice toamnă?

Nu ştiu.

Sunt doar gânduri...

Multe gânduri ce se amestecă-

Cu frunzele pastelate şi picăturile de ploaie.

Aş vrea ca ploaia, să le alunge pe cele vechi,

Şi să aducă altele noi,

Mai frumoase, cu zâmbete noi şi speranţe.

Cu mai multe raze de soare şi linişte,

Multă linişte.

Univers lipsit de imaginatie

Prea multe inime mici,

Prea multe suflete ezitante.

Prea multe minţi închise şi zâmbete şterse.

Toţi sunt prea grăbiţi şi împiedicaţi

Preocupaţi doar de lucrurile lumeşti.

Prea multe feţe încruntate şi braţe încrucişate...

Prea multi ochi închişi

Prea multă mizerie...pe străzi şi în sufletele oamenilor şi-

Prea puţine ploi care să o spele.

Prea multă tristeţe,

Prea puţine zâmbete

Prea multă ură,

Prea puţină dragoste...