Univers lipsit de imaginatie

Prea multe inime mici,

Prea multe suflete ezitante.

Prea multe minţi închise şi zâmbete şterse.

Toţi sunt prea grăbiţi şi împiedicaţi

Preocupaţi doar de lucrurile lumeşti.

Prea multe feţe încruntate şi braţe încrucişate...

Prea multi ochi închişi

Prea multă mizerie...pe străzi şi în sufletele oamenilor şi-

Prea puţine ploi care să o spele.

Prea multă tristeţe,

Prea puţine zâmbete

Prea multă ură,

Prea puţină dragoste...

Amestec...de suflete

Uneori cuvintele se nasc singure, şi ascund mult mai mult decât putem noi să ne imaginăm.

Imensitatea şi contrariul lor se amestecă în interiorul inimii femeilor.

Şi ne sperie, câteodată nu le înţelegem...pentru că în fond, suntem noi cele "dulci complicate", cele care ascundem orice durere şi orice minciună...e doar un adevar care lipseşte, care ne înţeapă inima...un pic cam mult.

Suntem noi, cele care visează, care urâm dragostea pentru că ne face să devenim mai fragile.

Dar nu putem sta deoparte, pentru că acea flacară, ne atrage atenţia şi ne fură inimile...fără a ne face să uităm cea mai mare durere...pentru că, în final, pentru noi...totul e Iubire.

Gânduri de Octombrie

Octombrie m'a găsit cu prea multe gânduri.

Gânduri care îmi strâng inima.

Inimă care devine conştiinţă.

Senzaţiile îmi sunt transformate în certitudini.

Întind mâinile şi văd riduri, linii şi mângâieri imaginare.

Deschid ochii şi văd feţe; vesele, triste, fară expresie.

Suntem mulţi şi nici unul.

Ca frunzele de Octombrie

Ce le desprinde vântul

Le desparte...

Cum şi noi,

Trăim fiecare în singurătatea noastră.

Şi în ea, poate reuşim uneori,

Să ne întâlnim cu noi însine

Şi cu timpul, să acceptăm,

Lucruri care nu ne plac-

Pe care nu vrem să le admitem

Dar,

În cele din urmă,

Trebuie să permitem frunzelor să zboare,

Să le lăsăm să plece, să fie libere,

Şi ochii noştri să vadă în sfârşit

O lume nouă,

O lume adevărată

Pentru că e adevarat că suntem singuri,

Dar nu suntem singuri în lume...