Stătea întinsă pe pământul rece, cenușiu. Părul ei gri și lung, îi acoperea corpul gol de gheață. Pe fața'i palidă, era doar o umbră de culoare: buzele roșii, atât îi rămăsese. Se întreba dacă va veni din nou. Trebuia să vină, altfel totul ar fi rămas la fel, întunecat și monocrom. Și dacă nu își mai amintea pașii? Dacă nu îi mai găsea? Prima oara a gasit'o din întamplare, pentru că era el zăpăcit și nu știa încotro merge, dar acum s'ar putea să se piardă.
Era dezorientat, și'a adus aminte în ultima clipă de ea. A ieșit din casă desculț și grăbit. Știa că trebuie să meargă pe același drum, "Poteca pașilor pierduți" îi spunea el, pentru că niciodată nu găsea drumul corect. S'a luat după culori, era calea cea mai sigură. Roșu, violet, verde aprins fuosforecent, galben auriu, arămiu și în final albastru celest. Erau culorile ei, sau ale lui, nu mai știa. Cred că pînă la urmă nu doar pașii se pierdeau acolo, ci și gândurile, toate, erau amețite acum, împrăștiate și foarte colorate, ca frunzele pe care călca.
O zărise. În același colț întunecat așteptând. Se întreba dacă data asta îi va adresa vreun cuvant. Dar nu, cuvintele nu erau necesare, și el se mulțumea să o privească doar și să o picteze din nou, să o readucă la viață. Începuse ușor cu părul, care cu o singură atingere a mâinii lui, i se facuse roșu la fel ca și buzele, ochii îi deveniseră verzi și restul corpului, toate culorile curcubeului.
Nu înțelegea de ce trebuia să plece din nou, de ce nu putea să rămână numai cu el. Doar să stea... să asculte zgomotul tăcerii dintre ei...
Și atunci, ea i'a luat mâna, și i'a pus o cutiuță mică de cristal. Când a deschis'o, a găsit o lacrimă, și atunci a văzut, a știut. Și a încercat să înțeleagă, că pentru ea, erau importanți și ceilalți, și ceilalți au nevoie de un strop de culoare.
Oricum, doar el îi dădea ei culoare, doar el o găsea mereu în acel loc... "Poteca pașilor pierduți".
